generic: iubitule! iubito!

Ma invarteam prin casa. Nu stiam ce sa mai fac. Totul era la locul lui, gatisem pana si mancarea lui preferata. Ceasul era pe biblioteca, il scruntam din priviri din minut in minut, niciodata nu paruse timpul a trece asa greu. Nu ca n-as fi avut incredere in el, eram sigura de reusita lui, doar ca rabdarea nu era punctul meu forte. Mai fugeam la oglinda sa imi asez suvitele ravasite, aranjam dinnou paharele pe masa, florile din vaza. Cand am auzit soneria am tresarit aproape speriata si am alergat intr-un suflet la usa. Era el. Ochii-i erau luminati de bucurie, bucurie ce mi-a inundat intreg sufletul, linistindu-l cu totul. M-a ridicat in brate si a inceput sa ma invarta, usa ramasese deschisa, dar nu imi pasa.
-Felicitari iubitule! i-am spus si i-am aplicat un sarut zambitor si ochii nostrii se iubeau. As fi ramas purtata de bratele lui o viata intreaga si nu mi-ar fi trebuit altceva. M-a lasat jos in cele din urma, sustinandu-ma insa. Stia ca ma ametise.
-Sarbatorim. Am luat vin, am zambit.
M-a privit strangareste:
-Si eu care ma intrebam zilele trecute "de ce ea?" Ma indreptam deja spre masa, m-a ajuns din urma, a luat vinul, l-a desfacut privindu-ma adanc. Era ciudat cum si dupa atata timp imi batea inima frenetic sub privirile lui. Am luat sticla si ma pregateam sa torn in pahare. Ii simteam apropierea. Si-a plimbat mana pe a mea si am turnat impreuna, apoi mi-a soptit un sarut suav pe gat.
-Pentru reusita, i-am spus si am ridicat paharul. Era atat de aproape de mine incat ii auzeam respiratia. Si-a atins paharul de al meu, abia s-a auzit un chinchet surd si mi-a raspuns firesc.
-Pentru noi, iubito! apoi mi-a luat mana si mi-a soptit Sa valsam!
M-am cuibarit la pieptul lui si m-am lasat purtata de ritmul imaginar..

Trecusera mai bine de doi ani. Ma trezeam in fiecare dimineata sa pregatesc repede cafeaua de dragul de a mai schimba cateva vorbe inainte de a merge fiecare la munca. In ultimele luni o sorbea din cateva inghitituri, apoi ma saruta mecanic:
-Fug iubito!
-Servici usor! ii spuneam mereu nesigura daca m-a auzit sau nu in graba lui spre usa.
In primul an nu si-a putut lua concediu. Era la inceput, nu isi permitea asa ceva, in al doilea an mi-a spus ca nu ii poate lasa intr-un moment atat de important, ca au nevoie de el. Eu imi petrecusem concediile acasa la parintii mei. Imi promitea din cand in cand cate un week end impreuna si mai ieseam din oras, dar chiar si atunci telefoanele nu se opreau din a suna, de multe ori era nevoit chiar sa plece, iar daca nu, era atat de obosit incat facea eforturi uriase sa para incantat de cine stie ce lucru, sau peisaj ii aratam. Prieteni nu prea aveam acolo. Cu colegii de munca era aiurea sa tot ies, asa ca imi petreceam majoritatea timpului liber trebaluind prin casa, gatind, ma apucasem sa iau lectii de pian si mai aveam cateva activitati de genul cu care incercam sa imi omor singuratetea, dar ajunsese sa ma copleseasca. Aveam in gand sa discut serios cu el, sa nu se mai amane cum se intampla de fiecare data cand incercam "iubito, nu acum, te rog!sunt obosit. promit ca maine.." si pana sa termine fraza mai suna vreun telefon.
Il asteptam incercand sa imi pun gandurile in ordine, sa imi fac curaj, cand..am auzit usa. Era imposibil, prea devreme sa vina acasa. Nu ma insela privirea, era chiar 18 20. Mi-a luat ceva timp sa ma dezmeticesc. Am iesit sa il intampin. Mi-a zambit si m-a sarutat mecanic. Nu l-am lasat sa se desprinda, mi-am lipit si mai tare buzele de ale lui si l-am sarutat cu toata fiinta mea. M-a desprins de umeri intr-un final si a zambit:
-Ce e cu tine azi? Mi-e o foame de lup.
Era distrat, jovial. L-am privit intens, si-a dat seama ca ceva nu era in regula cu mine.
-Nu poate astepta? Ma gandeam sa iesim azi putin, mergem la un restaurant select, ne tinem de mana, imi povestesti tot.
Nu mai puteam astepta, simteam ca daca aman, am sa trec iarasi cu vederea totul, ca ma voi resemna ca de fiecare data incercand sa ma lupt singura. Stiam insa ca nu mai am puterea.
-Iubitule! Stii de cand nu am mai facut noi dragoste?
Eram inca in hol amandoi.
-De ce esti nedreapta? Stii ca tot ce fac e pentru noi.
-Care noi iubitule? Cand am fost NOI ultima data?
-De ce imi faci asta? Uite! Zilele trecute am vorbit la munca. Anul asta poate imi iau cateva zile libere si mergem unde vrei tu. Voi fi numai al tau.
Am zambit amar. Simteam cum gandurile incep sa mi se descompuna. Auzisem de atatea ori promisiunea asta. Mereu incepea cu poate si se termina cu niciodata.
-Nu te inteleg, serios. Ce ai vrea? Sa imi gasesc un loc de munca banal si sa castig atat cat sa supravietuim? Trebuie sa facem sacrificii. Ai sa vezi ca va fi si mai bine.
Nodul din gat mi se accentuase, mi se facuse un gol in stomac, in suflet. Abia mai puteam respira. Ma simteam goala pe dinnauntru. Lacrimile au inceput sa imi alunece pe obraji, nu le mai puteam stapani pur si simplu.
-Ei, hai iubito! si a incercat sa ma cuprinda in brate, dar mainile mele s-au ridicat instinctual sa ma fereasca.
Nu intelegea, ma simteam desfigurata.
-Uite! Am vrut sa fie o surpriza pentru ziua ta, dar poate reusesc sa te aduc intr-o stare mai buna. Am pus bani de-o parte. Iti iau masina.
Un ras isteric a cuprins toata incaperea. Curgea din mine ca o rafala. Ma privea speriat cu ochii mari. Simteam ca o iau razna.
-Masina..repetam si radeam ca o nebuna.
M-a scuturat de umeri, m-am desprins si am incercat sa imi recapat calmul.
-Masina, ibitule? Ce naiva! Doamne! Ce proasta pot fi! vocea imi prindea variatiuni, nu ma puteam stapani. Eu care visam la o familie, la casa noastra, la un viitor. Pe mine nu ma deranjeaza sa calatoresc cu mijloacele de transport in comun. Pe Mine nu. Ti-ai luat tu masina, e ok, aveam nevoie, mai iesim din praful asta de oras, in plus tu ai nevoie. Dar cat de proasta am putut fi sa nu imi dau seama ca tot ce conteaza e o masina noua?
De data asta nu si-a putut stapani nervii.
-Exagerezi. Nu ma pot intelege cu tine. Orice as incerca nu e bine. Stii ca imi doresc si eu o familie, dar va trebui sa mai asteptam putin. Ce e atat de greu sa intelegi? Tu ai habar ce greu imi e? Crezi ca stau toata ziua pe scaun sa invart la acte?
Incepea sa se invarta totul cu mine. Simteam ca ma prabusesc daca nu ies la aer. Aer..Ce aer? eram privata pana si de aer aici in orasul acesta sufocant.
-Ai dreptate iubitule. Aveam nevoie de o masina. Eram atat de trista incat abia puteam vorbi. Cuvintele iesisera aproape soptite. Noi avem nevoie de o masina..ma indreptam spre iesire simtindu-ma ca un robot, ca si cum picioarele imi paseau mecanic. Am iesit. M-am plimbat. Nu mai stiu nici cat, nici pe unde. Nu vedeam nici oamenii. Probabil se holbau la chipul meu descompus si plin de lacrimi dar nu imi pasa. Se innoptase. Trebuia sa ma intorc. Ma astepta in bucatarie. Cand am intrat mi-a spus calm.
-Azi am fost promovat.
Nu am raspuns. M-am dus in camera, mi-am cautat gentile de voiaj si am inceput sa asez hainele. Era ciudat cat de putine erau, cat de putine lucruri aveam. Intotdeauna imi inchipuisem ca sunt cu mult mai multe. Ma urmase. Statea tacut si ma privea. Am incercat sa ma recompun sa pot vorbi, dar cuvintele au iesit atat de straine, reci, parca nu as fi fost eu.
-Oare cand am incetat sa privim in aceeasi directie?
Nu mi-a raspuns.
M-am ridicat, mi-am prins valizele cu mainile tremurande,
-Adio, iubitule!