În drumul nostru de la terasa la care am ieșit
cu prietenii si până la mașină, avem în minte planurile pentru a doua zi,
pentru ce avem de făcut și cum trebuie să facem. Dar în acest drum de 10 minute,
poate 15 sau doar 3, întâlnim Prezentul întruchipat în copilul de 9 ani care
stă întins pe iarbă cu privirea spre cer. În jurul lui sunt căței, oameni, însă
el atinge cu palmele iarba, pământul, ca într-o comuniune sacră. Apoi Prezentul
sare în omul care cântă la ponositul pian din piațetă. Oamenii din jur vorbesc,
râd, copilașii aleargă să prindă porumbeii, tramvaiele trec, și cumva totul se
transformă in simfonia străzii, un concert gratuit și unic. Deja ochii ni se
deschid și îl vedem pretutindeni, în cei doi îndrăgostiți îmbrățișați care
ascultă versurile chitaristului trubadur și cred ca sunt cântate doar pentru ei;
în statuia vivantă ce îl întruchipează pe Charlie Chaplin, mișcându-se brusc,
face un copil să râdă, apoi îi oferă o bombonică.
La patiseria mea preferată, doi
tineri atâta au râs de un client, până ce ajunși la casă au făcut aceeși
greșeală de care se amuzaseră in prealabil. Am râs toți trei apoi, parcă am fi
fost complici, parcă ne cunoșteam și nu exista bariera penibilului.
Mi-am continuat drumul spre
mașină aproape dansând. Eu și Prezentul ne ținem de mână ca doi copii jucăuși.
