luni, 28 decembrie 2009

nu veti afla



Plangea. Ochii ei verzi, păreau ca de papusa, mari si speriati. Alin isi privea mama incercand sa inteleaga ce se petrece. Era trist. Ea nu isi dadea seama de nimic, il purta mecanic de manuta si repeta aceleaşi cuvinte, pierdută de realitate:
-Lasa mami! Nu-i nimic! Ne vom descurca noi, ai să vezi. Bunica este nerăbdătoare să te vadă, stii cat te iubeşte de mult. Ne va fi mult mai bine acolo. Tata va veni in vizita, spunea stiind insa ca nu va fi asa. Stia si simtea cum i se taia respiratia, cum crestea in ea furia fata de omul in care crezuse atata.
-Nu-i nimic mami! Nu mai fi tu supărată! Te iubesc, mami!
Mânuţa lui mica şi gingaşă a strâns-o pe cea a mamei sale, dar Diana nu il auzea.
Zăpada scârţâia sub picioarele lor grăbite şi urmele paşilor se acopereau cu un nou strat. Parea ca ninge de o vesnicie. Intunericul era apăsător. Acea noapte părea mai stranie decât oricare alta pentru micuţ.
După un timp, Alin a început să plângă sacadat:
-Maami ! Nu mai poot! Mai este muult?
Ochii ei s-au îndreptat către fiul său pe care îl zărea fragmentat datorită ninsorii. Parca se trezise din transa. S-a aplecat şi l-a ridicat în braţe:
-Nu mai plânge scumpul meu! Uite! Mai avem puţin. Promit.
Deşi singurii paşi care lăsau urme pe zăpadă în acel moment erau ai ei, simţea parcă prezenţa cuiva în urmă. S-a întors şi a privit speriată. Nu era nimeni. “Doamne! Devin paranoică!”. S-a întors apoi spre fiul ei care încă suspina:
-Hai! Spune-i tu la mami ce vrei să ai, o surioară sau un frăţior?
Chipul băieţelului s-a luminat, gândul că mama lui îi va dărui în curând un tovarăş de joacă l-a făcut să zâmbească. Ochişorii lui căprui au început să joace plini de scântei.
-Vreau un frăţior !Categoric un frăţior !
Obrazul ei a schiţat un zâmbet mai mult forţat şi buzele ei l-au sărutat uşor pe obrajii rumeni.
-Bine mami! Asa sa fie! Mai trebuie să aştepţi doar cinci luni. De acord?
-Da, mami !
*
Gara era micuţă şi veche. Până şi lumina era palida. Diana a intrat, l-a aşezat pe Alin pe băncuţa de aşteptare, şi-a scuturat paltonul de zăpadă şi s-a apropiat de ghişeu. Ecoul pasilor ei creau o rezonanţă stranie în mijlocul acelei tăceri:
-Bună seara! Aş dori două bilete până în Arad.
Un glas rece i-a răspuns pe nas:
-Copilul este al dumneavoastră, doamnă?
Diana s-a întors spre locul în care se oprise privirea casieriţei. Alin o urmase fără ca ea să-şi dea seama.
-Da.
-Vă costă 25 lei.
-Poftiţi, doamnă!
-Da, da! Luaţi restu’!Numai că ar cam trebui să vă grăbiţi, trenul va sosi peste cinci minute. Aveţi noroc! Aţi venit exact la timp,pe ruta asta nu avem interzieri. Aa! Uitasem! Linia şase.
-Mulţumesc! O seară plăcută!
-Da, da! Şi dumneavoastră la fel!
Alin o privea atent pe casieriţă. Îi părea ruptă din imaginile acelea cu vampiri pe care le vedea prin reviste, la desene animate sau la televizor. Rujul de un roşu aprins îi scotea în evidenţă dinţii albi, negrul strident cu care era machiată dădea impresia că privirea ei arunca săgeţi, iar unghiile vopsite în roşu şi lungi de vreo doi centimetri il faceau sa simta fiori pe sirea spinarii.
S-a întors spre fiul ei şi l-a luat de mânuţă:
-Hai Alinus, mamă ! Nu ai auzit că vine trenul?
Gândul că o va vedea pe bunica lui îl încuraja pe băieţel, dar seara aceasta îi părea din ce în ce mai stranie. Peronul era întunecat împrejmuit de-o parte şi de alta cu o pădure de brazi înalţi. Deşi imaginea părea feerică, în acea noapte atât de palida, Alin păşea nesigur privind ba în stânga, ba în dreapta spre brazi şi îi părea că după fiecare se ascunde o umbră de stafie. Brazii acoperiţi de nea păreau atât de semeţi încât îl înfricoşau. Nici nu si-a dat seama cum trecusera peste linii pana la a sasea. Diana a lăsat valiza jos. Abia acum şi-a dat seama cât de grea fusese. Acum, când îşi simţea braţul atât de uşor si durerea incepea sa fie simtita.
Ninsoarea s-a oprit, iar locul părea şi mai tăcut şi rece. Erau doar ea şi fiul ei.
Privirea ei s-a îndreptat spre gara. I se paruse ca aude ceva, pe cineva în depărtare. După câteva secunde şi-a dat seama că de data asta nu ii mai juca imaginaţia feste. Chiar se apropiau nişte siluete pe care nu le-a desluşit până ce nu erau la jumătate de metru de locul în care se aflau ea si baietelul ei.Ochii i s-au mărit. Si-a dat seama ce urma sa se intample. Era speriată. În momentul în care a vrut să ţipe unul din cei cinci bărbaţi mascaţi, care deja se aflau lângă ea, i-a pus mâna la gură.
-Şşt! Nu-ţi face griji! Nu-ţi vom face nimic din ceea ce nu vrei. E doar un exercitiu.
Alin a fost împins în zăpadă, în timp ce ochii speriaţi ai mamei sale erau aţintiţi asupra lui încercând parcă să spună: “Nu, vă rog! Nu de faţă cu fiul meu. Cel puţin nu-i faceţi lui nimic!” dar nu putea rosti nici un cuvânt din ceea ce gândea. Se zbătea neputincioasa sub bratele celui care o imobilizase.
-Băieţi! Treceţi încoa’! Nu vedeţi că am nevoie de ceva mâini de ajutor?
-Aici suntem, şefu!
-Doi au cuprins-o de braţe de-o parte şi de cealaltă, alţii doi au prins-o de picioare şi au trântit-o pe spate în zăpada rece, în timp ce acela care-i ţinea mâna la gură a scos un mic briceag din paltonul lung de piele şi a început să-i taie pe rând nasturii de la haină. Ochii ei speriaţi încă priveau reci colţul unde se afla Alin. După ce i-a tăiat toate hainele, a crestat-o între sâni lăsând ca sângele să alunece pe pielea ei albă înroşind zăpada, apoi i-a despărţit picioarele, s-a descheiat la pantalon şi a violat-o. Diana avea chipul şters şi faţa inundată în lacrimi. Mai tare o durea faptul că fiul ei era nevoit să asiste la aceste scene groaznice.
-Puteţi s-o luaţi şi voi acum, a spus cu vocea guturala si satisfacuta.
După ce şi-au satisfăcut pe rând poftele, cel căruia i se spunea “şeful” s-a apropiat de ea, a mângâiat-o pe păr, s-a aplecat, a sărutat-o pe obraz, după care a scos briceagul şi a înjunghiat-o de trei ori în inimă.
Ninsoarea se pusese din nou.
-Unde-i puştiul? s-a auzit din spatele lui.
-Cred că s-a dus pe marginea din partea dreaptă a peronului spre pădure. Parcă-i văd paşii, doar că sunt cam acoperiţi de zăpadă.
-Idioţilor! Lasati-l dracului de puşti acum! Ne vom ocupa noi de el mai târziu. Hai să ne cărăm dracului de aici şi daţi-vă măştile alea jos! Dacă ne întâlnim cu poliţistul de patrula? La dracu de idioti! Eu vreau sa va invat meserie facand nimicuri de astea si voi? Nu ajungem nici unde asa. Poate ţâncu ăla afurisit s-a si dus să anunţe poliţia. Mişcaţi-vă odată hoiturile! Ce mai staţi?
După ce s-a ridicat de lângă corpul neînsufleţit al Dianei, şi-a dat masca jos. Avea în jur de treizeci de ani, o faţă extrem de expresivă, pătrată chiar, cu bărbia proeminentă. Pe obrazul drept avea o cicatrice care ţinea de la ochi până la colţul gurii.
*
După vreo zece minute, când Alin era sigur că cei cinci erau deja departe, a ieşit din tomberonul din partea dreaptă a peronului de lângă nişte brazi, unde se ascunsese. A inaintat încet spre locul unde era mama lui. Ajuns acolo, s-a aşezat lângă ea, i-a acoperit corpul mutilat cu paltonul care fusese azvârlit lângă valiză, şi s-a aplecat spre chipul ei.
Ochii Dianei erau încă deschişi şi privirea rece îi era şi acum aţintită spre locul în care căzuse fiule ei. Cu gândul la cele întâmplate, Alin o privea pe mama sa şi o vedea parcă mai urâtă ca niciodată. Ochii iesiţi din orbite, părul ciufulit şi plin de sânge, gura strâmbă ce schiţa o nedumerită durere făceau ca mama lui să pară atât de schimbată. Şi-a atins buzele de obrazul ei, si a inceput sa planga.
*
In aproximativ două ore totul era o zarvă. Poliţia mişuna din toate părţile. Alin era înconjurat de rudele îndurerate. Tatăl său a încercat să-l cuprindă în braţe pentru a-l consola, dar privirea fiului său era de gheaţă. Toţi credeau că a rămas traumatizat. Poliţiştii îi puneau tot felul de întrebări: cum a reuşit să scape? ce a văzut? cum se simte?, dar el nu auzea, nu vedea şi nu răspundea. Gândul lui era la corpul neînsufleţit al mamei sale şi la chipul de barbar al celui care-i luase persoana pe care o iubise cel mai mult pe acest pământ.
Călătoria cu trenul i s-a părut că a durase o veşnicie. Bunica lui plângea într-una şi-l strângea în braţe, oamenii din jur il priveau speriaţi, dar el privea absent pe fereastra compartimentului la brazii ce se pierdeau şi reapăreau pentru a se pierde iarăşi şi a apărea din nou.

DUPĂ DOUĂZECI ANI
Galeria de artă “VILLION” Bucureşti
Pictură abstractă: Alin Cernătescu

Sala destinată galeriei era imensă. Picturile erau aşezate pe pereţi, care mai de care în mod mai bizar. Unele în diagonală, altele în verticală. Doar una singură avea poziţia corespunzătoare: orizontală.
Doi profesori priveau la acea unică pictură corect poziţionată:
-Uite, ba Stancule!Asta arta omule, nu mi-a fost de mult dat sa vad ceva bun! Tonuri intunecate, expersive!
-E bun ma pustiu,da’ auzi? E adevărat ca foloseşte la fiecare lucrare puţin sânge? Am înţeles că asta e, sa spunem semnatura lui mai aparte.
-Nu ştiu sigur, dar sincer să fiu, şi eu am auzit de la…
Alin a privit peste cei doi şi în colţ, ii atrasese atentia o tanara ce tocmai intra in sala. Era brunetă, părul îi era prins într-un coc sofisticat şi se observa până şi de la acea depărtare, în spatele ochelarilor, privirea-i plictisită şi nedumerită de pe chip. A lasat-o sa isi plimbe putin privirea in jur si apoi s-a apropiat cu paşi leneşi de ea:
-Ce părere aveţi despre colecţie?
Ochii ei albaştri s-au ridicat spre el foarte serioşi :
-Aa! Despre asta? Nici nu m-am prea uitat la ele cu interes, dar în orice caz, mă lasă rece. Mie îmi pare că aceasta nu poate fi numită artă, ci o totală pierdere de timp. Luaţi ca exemplu acest tablou la care privesc cei doi bătrâni! Este absolut grotesc! Bănuiesc că acela este un trup de femeie, spunea ea apropiindu-se de tabloul despre care comentau cei doi profesori cu ceva timp în urmă. Însă foarte greu îţi poţi da seama ce reprezintă cu adevărat, iar în partea dreaptă cred că este un copil căzut şi priviţi acele pete roşii din jurul femeii! Cred că este sânge. Nu pot spune că voi fi vreodată adepta artei abstracte, doar pentru simplul fapt că numai autorul lor le înţelege în totalitate. Şi ce titlu ciudat! “Gara”.
Alin a zâmbit, a privit îndelung tabloul, s-a întors spre ea şi a încercat să pară cât mai serios:
-Aveţi o bună vedere în spaţiu,mă tem insa că nu sunt de acord cu dumneavoastră, deoarece tocmai asta-i esenţa: sa iti lasi spiritul sa aleaga. Fiecare are propria-i viziune. E interesant cum un lucru pare atat de diferit in pentru fiecare pereche de ochi, nu credeti?
-Presupun că sunteţi o cunoştinţă a acestui pictor, altfel nu cred că
l-aţi apăra cu atata vehementa, sau sunteţi un mare iubitor de artă abstractă.
-Da, aveţi dreptate,il cunosc pe autorul ”Gării” şi al acestor lucrări, dar credeţi-mă pe cuvânt că nu aş fi vrut să-l cunosc! Şi da, iubesc acest stil de artă, spre nenorocirea mea.
-Acum v-am pierdut. Il cunoasteti, nu il simpatizati. Sa inteleg ca ii urmatiri colectia doar din pasiunea pentru arta?
-Uneori ne intelegem, alteori nu si vin pentru ca sunt nevoit. Dar spuneţi-mi! Ce căutaţi la această galerie dacă nu sunteţi interesată de acest stil?
A intins instinctiv mana:
-Adina Cristescu, redactor la „Stile”, ma aflu aici să-i iau un interviu acestui stimat domn: Alin Cernătescu.
-În acest caz, daţi-mi voie să mă prezint!
L-a strans hotarata de mana:
-Să ştiţi că acest fapt nu schimbă cu nimici poitia mea fata lucrările dumneavoastră, dar dacă nu veţi dori să-mi acordaţi acest interviu, vă voi înţelege perfect.
Pentru moment, Alin a rămas surprins pivind-o. Cum se poate oare adapta atât de rapid unei astfel de situaţii? Se aştepta ca ea să se fâstâcească, să-şi ceară scuze şi el s-o consoleze că totul e în ordine. Şi-a revenit, însă destul de repede din amorţeală, mult mai rapid decât credea el, nelăsând-o astfel să-şi dea seama de ascunsa-i uimire.
-Nici nu se pune problema! Ma mira doar viziunea dumneavoastra. Putini citesc ce vreau cu adevarat sa transpun. Dar ce ar fi să lăsăm aceasta discutie pe mai tarziu? Vă invit la cină pentru a discuta,acum ar ca, trebui să mă ocup de cei care-mi admira lucrările.
Ea a zambit gustand ironia.
-La restaurant ‘KIM’ la ora douăzeci. Voi rezerva eu masa.
Şi spunand acestea, Alin s-a răsucit pe călcâie şi s-a îndepărtat leneş de ea. De data asta ea a ramas putin pe ganduri ”Ce uşor a fost! Şi totuşi nu mi-l închipuiam atât de pasiv” S-a întors şi ea spre uşa de la ieşire şi a pornit grăbită.
*
El stătea pe scaun şi privea în gol. Era douăzeci şi cincisprezece. În cele din urmă, a zărit-o. Era superbă! Purta o rochie neagră clasica ce ii aluneca pana aproape de conturul genunchilor. Părul îi cădea drept, peste umeri şi în lumina palidă a candelabrului din separeul lor avea o uşoară tentă de albastru azur. Ochii ei de gheaţă erau clari acum, când nu erau străjuiţi de ochelari. “Probabil că nu a venit cu treburi, ci doar din plăcere” îşi spunea Alin totalmente incantat.
-Îmi pare rău că am întârziat, domnule Cernătescu!a spus asezandu-se. Doar că, am fost reţinută din cauza circulaţiei. Nu obişnuiesc, să ştiţi.
-Nici o problemă! Te aştept doar de cincisprezece minute. Şi te rog eu! Spune-mi Alin!
-Ok, Alin! Ce comandăm? Mi-e o foame de lup!
Pentru Alin era ceva nou, interesant. Uitase ca poate zambi, se simtea destins.
-Nu ştiu! Comandăm ce doreşti tu. Chelner!
Chelnerul s-a apropiat de Alin şi l-a întrebat foarte respectuos:
-Doriţi să comandaţi, domnule?
Alin şi-a aţintit privirea asupra Adinei şi a zâmbit:
-Nu! Domnişoara ar dori să comande.
Ea a luat meniul, l-a răsfoit puţin şi şi-a ridicat apoi privirea spre chelner:
-Aş servi specialitatea serii şi întorcându-se spre Alin, văd că de băutură s-a ocupat domnul! Atâta deocamdată. Mulţumesc!
Chelnerul l-a privit nerăbdător pe Alin:
-V-aş fi foarte recunoscător dacă aţi comanda şi dumneavoastră. Mai am o comandă de onorat.
-Da! Cum să nu? Iau şi eu ce a comandat domnişoara. Mulţumesc frumos!
Chelnerul a plecat grăbit ocolind mesele şi Alin s-a apleacat spre Adina, şoptindu-i la ureche:
-Auzi? Ăştia numai un chelner au?
Ea a surâs distrată:
-Probabil…
După ce au terminat de mâncat, la cererea lui Alin, chelnerul a mai adus o sticlă de vin, iar obrajii cei palizi ai Adinei s-au îmbujorat pe parcursul serii. Ameţeala o făcea mai veselă, mai puţin sarcastică. Cei doi vorbeau atât de deschis încât pareau că se cunosc de o viaţa. Uitaseră complet de interviu şi de lucrurile profesionale sau cel puţin, nici unul dintre ei nu aducea vorba.
După ce şi-au terminat vinul, el s-a hotărât s-o conducă acasă. Ea simţea insa nevoia sa se plimbe.
-Nu-i nimic, i-a spus Alin. Ne plimbăm până acasă la tine. Dar auzi, Adina? De ce nu vii tu pe la mine să-mi vezi şi celelalte piese din colecţie, de când eram mic? Probabil te vor ajuta pentru material.
-Material?Ce material?Aa!Interviul. Da, da, bineînţeles.Vin, iar în momentul în care a rostit aceste cuvinte, s-a clătinat spre dreapta dezechilibrându-se. Alin a prins-o si a pastrat-o in brate.
Ochii lor s-au întâlnit. Privirea lui era tot tristă ca o apă tomnatică acoperită de frunze veştede, iar ochii ei albaştri ascundeau un secret, o taină nebănuită, iar asta o făcea să pară şi mai atrăgătoare pentru el. A cuprins-o de mijloc, a strâns-o spre el şi şi-a aplecat uşor buzele spre ale ei. Ea şi-a ridicat mâinile în jurul gâtului lui şi s-au sarutat. Drumul până la el li s-a părut o veşnicie. Nu se puteau desprinde pur şi simplu unul de celălalt. Se sărutau ca doi flămânzi. Nu a aprins luminile când au intrat. A trântit uşa cu piciorul în urma lui şi a ridicat-o pe în braţe. A dus-o în camera lui, care era cea mai obscură dintre toate şi a aşezat-o uşor în pat. Mâinile ei grăbite îi desfăceau nasturii cămăşii, în timp ce el o privea nerăbdător. S-a aplecat spre ea şi a sărutat-o pasional desfăcându-i rochia.
*
Când s-a trezit, ea nu mai era lângă el. Şi-a dat atunci seama că făcuse o mare greşeală. Nu ar fi trebuit s-o provoace ştiind că era ameţită.
S-a ridicat leneş din pat, şi-a luat halatul pe el, şi-a privit hainele răsfirate pe podea şi a intrat în baie pentru a face un duş rapid înainte de-a pleca la sediul poliţiei. Maşina îi era parcată în faţa hotelului. I s-a părut ciudat că nici o foicică nu era prinsă de ştergătoare. Azi nu primise nici o amendă. A intrat în maşină şi a început să conducă. Se gândea mereu la felul în care plecase Adina. Nici nu si-a dat seama cand ajunsese. A parcat maşina şi a coborât grăbit.
Se pusese o ploaie rece şi măruntă. Poliţistul care stătea de gardă la intrare nu l-a întrebat pe cine caută, l-a salutat doar politicos şi l-a lăsat să intre.
A urcat astfel grăbit şi a mers pe un culoar întunecat până la uşa biroului. A deschis-o fără să bată:
-Bună Laur! Ce spui că mai faci prietene ?
-Aa, ia loc Aline! Te-ai gândit să mai treci pe la mine ?
-Din când în când merge, nu? Ce mai faci domnu’?
-Să ştii că nu prea bine. Probleme peste probleme Aline. Nimic nu se mai leaga.
-Hai la o bere, esti la sfarsitul programului. Mai schimbam o vorba.
-Ca bine zici.
S-au oprit la „Caffe Roma”.
Laur simtea nevoia sa se destainuie:
-Ma insala Anda ma!Cum ma-sa? Cu ce dracu oi mai fi gresit? E adevarat ca stau mai mult pe la munca, da tu stii ca pentru ea o fac. Pentru ea si fii-miu. Nu stiu mai, si cu Flaviu. Are 16 ani, 16, si i-am gasit seringi. Ma Aline, poate deja o iau eu razna si imi inchipui, dar pare mereu pe alta lume. Mi-e teama. Nu mai rezist! Aş vrea să mă trezesc într-o zi şi să fiu iarăşi singur. Ştii câte calmante am început să iau? Acum cred că vom fi doi drogaţi în familie.
-Hai mai Laure! Ştii cum se spune “Nu-i dracul atât de negru”. Poate te înşeli tu în privinţa ei. Si cu Flaviu. Vorbeste ma cu el, doar esti ta’su. Vezi si tu! Fa ceva cand inca se mai poate!
-Ai tu dreptate! Doar aşa se spune, că un detectiv descopera orice, doar propriile probleme nu si le vede. Chiar dacă nu aş fi detectiv, tot mi-aş da seama. Dintr-o dată, aşa din senin, a apucat-o bunătatea şi dragostea. Nu se mai ceartă cu mine mereu şi mă alintă încontinuu.
-Măi, omule! Tu esti dus! Înainte ziceai că-i prea pisăloagă şi acum spui că-i prea blândă. Sincer nu te înţeleg! Cum naiba ai vrea să fie?
Au stat pana tarziu, apoi s-au despartit stabilind o noua intalniri pe urmatoarea saptamana.
*
Adina privea pe fereastra hotelului. Ploaia se înteţise, se pusese un vânt puternic şi frunzele cădeau asternandu-se. Oamenii alergau sa gaseasca locuri unde să se adăpostească de ploaie.
-Ce-i, dragă? La ce te gândeşti?
Ochii ei s-au ridicat şterşi spre chipul lui. Vocea groasă a acestuia îi provoca deja greaţă.
-Aa! La nimic. Priveam afară.
S-a apropiat de măsuţa pe care stătea ea goală şi ghemuită, în faţa ferestrei şi a cuprins-o de mijloc:
-Ce-ai mai făcut în legătură cu ce am discutat? Merge treaba?
Privea pierdută la stropii mari ce se prelingeau pe fereastră:
-Da. Merge destul de bine.
Apoi întorcându-se spre el:
-Spune-mi? Ce ai, de fapt, cu acest bărbat?
-Nimic, draga mea, nu-ţi face griji! Vreau doar să-l ucid, deoarece îmi stă în cale. Iar tu mă vei ajuta, apoi apropiindu-se de urechea ei îi şopteşte: doar nu te-ai îndrăgostit de el! Să ştii că noi suntem două persoane care ne merităm reciproc. Nu vreau să renunţ la serviciile tale pentru un nimeni, deoarece să fii sigură că dacă mă vei trăda, nu te voi ierta niciodată !
Ea a zâmbit forţat, un fior rece trecandu-i pe sirea spinarii:
-Nu fii prostuţ! Ştii că doar pe tine şi numai pe tine te iubesc! De altfel, ai spus-o şi tu: ne merităm unul pe celălalt.
Mâinile lui aspre i-au atins faţa. A tras-o brutal spre el şi a sărutat-o apăsat, Apoi a luat-o în braţe şi a aruncat-o în patul care fusese răvăşit cu puţin timp în urmă.
Ploaia se oprise şi vântul nu mai bătea deloc.
*
Era seară. Alin privea pierdut spre uşă. Nu ştia ce să facă, să plece sau să rămână. Se gandea la prietenul lui, la Adina... Gândurile i-au fost întrerupte de sunetul telefonului:
-Domnule Cernătescu, tocmai a intrat o domnişoară care vă caută, pe nume… Adina Cristescu. O las să urce ?
Alin a rămas surprins pentru o clipă cu receptorul în mână: “Ce să caute oare ea aici?”
-Domnule Cernătescu ! s-a auzit din nou vocea recepţionerei.
-Aa! Da, da, sigur! Să urce!
A închis receptorul şi s-a ridicat de pe scaun. Uşa era deschisă. Se gândea cum de nu o închisese. In clipa urmatoare, Adina stătea în faţa lui.Ochii ei erau scăldaţi în lacrimi, părul răvăşit şi ud,iar haina era leoarcă.
-Alin, trebuie sa-ţi spun ceva.
El a privit-o uimit şi după o fracţiune de secundă, a întrebat-o surprins:
-Doamne, Adina, ce ţi s-a întâmplat? Pentru numele lui Dumnezeu! De ce plângi? S-a legat cineva de tine? Ţi-au făcut vreun rău?
-Oh! Nu. Nu mi s-a întâmplat nimic, doar trebuie să-ţi vorbesc.
-Lasă asta acum! S-a apropiat de ea şi i-a dat haina jos. Hainele îi erau lipite de corp. Trebuie să te ştergi, eşti toată udă. Poftim, ia halatul meu şi du-te fă un duş! Între timp va veni vinul şi cina. Vom mânca împreună. Îmi spui după aceea ce te frământă. Mai poate aştepta. Dar acum nu mai plânge, te rog!
Adina a întins mâna, ascultătoare, după halatul lui Alin, apoi a luat şi prosopul pe care acesta tocmai îl scosese din dulap, şi a pornit spre baie. Era prea răvăşită. Nu mai avea puterea să-i ţină piept. Şi apoi, s-a gândit şi ea că după o baie caldă va avea mai mult curaj.
*
-Domnule! Mai avem acea problemă în vizor?
-Da, bineînţeles că da. Despre pictor vorbeşti?
-Îhâ.
-Da ma. Cand am dat eu ordin ca nu? Nu stiu cine dracu m-a pus sa te iau pe tine omul meu de baza. Dracu’ de zevzec ce esti!
-Scuze sefu’!Intrebam si eu decat.
-Intrebaai si tuuu. Cu Adina nu stiu, nu prea mai am încredere în ea. Îi mai dau vreo trei luni, şi dacă nu reuşeşte acţionăm noi şi o eliminăm şi pe ea.
-Cum? Dar nu-mi spuneaţi acum câteva săptămâni că-i apreciaţi stilul crud de a fi?
-Ba da, iar incepi?O iubesc chiar, dar ce are a face una cu alta? Incepe să mă cam calce pe nervi cu acest Alin al ei. Prea multe întrebări indiscrete pe care înainte nu mi le punea. Singurul lucru pentru ea erau banii.
-Ei! Ca io zic sefu’, adica cred ca îşi dă seama ca de data asta e suma babana.. adica tre’ sa recunoastem..
-Să fie aşa! Că altfel……
*
A ieşit după 30 minute, iar el o aştepta cu vinul pe masă. Două lumânări ardeau mocnit, iar lumina era stinsă. Mâncarea abia se vedea pe farfurii.
-Deci, care părea a fi problema? a întrebat-o el curios.
S-a apropiat de el, i-a cuprins mâinile într-ale ei, l-a ridicat uşor de pe scaun şi şi-a desfăcut halatul. El i-a dat prosopul jos şi părul i-a căzut liber şi răzvrătit peste umeri. A ridicat-o apoi în braţe şi a aşezat-o în pat. Buzele ei moi s-au apăsat peste ale lui şi trupurile lor încălzite se căutau.
Dimineaţa, Alin a tresărit speriat. Îşi visase trecutul, ca-n nenumăratele lui nopţi de coşmaruri. Adina nu era nici acum lângă el. S-a ridicat din pat şi a pornit spre baie unde a zarit-o. Se spăla pe dinţi.
-Nu ai fugit, a zambit el cuprinzand’o in brate si aplicandu’i un sarut pe frunte.
-Trebuie să mergi pe undeva azi, Adina? Ai de luat vreun interviu?
-Nu! Mi s-a dat termen de o săptămână pentru articolul referitor la pictură şi bineînţeles la tine, şi…cum trebuie să-mi îndeplinesc bine sarcina, m-am gândit să-ţi pun întrebări în fiecare zi, de acord?
-Nici o problemă! Munca mea nu-mi cere prea mult timp. Oricum, acum sunt în pană de inspiraţie. Poate vrei sa fii muza mea.
S-au sărutat şi au surâs amândoi. Pentru prima dată, atât el cât şi ea se simţeau fericiţi, doar că Alin încă mai vedea acel avertisment în ochii ei, acea teama, raceala.
*
Au urmat două luni de zile formidabile pentru cei doi... Peste tot mergeau împreună, iar Adina, chiar se mutase la el la hotel.
Nu se mai prea ocupa de revista, doar pleca din când în când, fără să spună unde sau spunea că-şi vizitează o veche prietenă, dar asta în timpul când şi el trebuia să se ocupe cu alte treburi. Vremea începea să se răceasca, dar nu ninsese încă.
Era ora 1900 şi ea se pregătea pentru un interviu. L-a sărutat pe Alin grăbită şi a promis zâmbind:
-Voi încerca să vin repede. Promit!
El a zâmbit la rându-i privind-o în ochi:
-Ai grijă de tine!
Ea a ieşit grăbită uitandu-si ochelarii pe măsuţă..Alin observand, s-a ridicat rapid şi a alergat după ea. Prea târziu! Liftul pornise deja spre parter. L-a chemat “Doar n-a ajuns atât de departe! O prind din urmă”.
A ajuns jos. Uşa de la intrarea în hotel era încă întredeschisă şi se auzeau voci. A Vrut sa intrebe receptionera daca o vazuse pe Adina, dar nu era la ghişeu. S-a apropiat încet de uşă şi a vrut să o deschidă, dar printre picături i-a auzit vocea Adinei şi a aceluia cu care acesta purta o discuţie serioasă. Vocea lui era groasă şi-i amintea lui Alin de cineva, dar nu ştia bine de cine.
-Mai ai minim o săptămână, sper că ştii!
-Ce cauţi aici? Ţi-am spus să nu vii aici niciodata, George!
-De ce? Îţi deranjez fericirea? Vă stric cuibuşorul?
-Nu fi prost! Poate nici nu te mai ajut.
-Dar ştii ce ar însemna asta, nu?
-Nu-mi mai pasă. Oricum să ştii că-l voi avertiza dacă nu mă laşi în pace. Câte am făcut eu pentru tine? Ai putea măcar să-l cruţi pe el.
-Şi ce s-a întâmplat cu dragostea aia mare pe care mi-o purtai! a întrebat-o smucind-o de braţ.
Ea ştia că nu va obţine nimic de la el dacă nu se prefăcea, aşa că a zâmbit:
-Tu chiar ai crezut ca-mi pasă de Alin? Normal că pe tine te iubesc, puiul meu diabolic! Mai dă-mi puţin timp, atât îţi cer! Vin mâine seară pe la tine, da?
Alin nu putea crede ce-şi auzea.
Prin geamul fumuriu nu putea vedea chipul bărbatului cu care vorbea Alina, aşa că s-a îndepărtat de uşă şi s-a apropiat de geamul de alături pe care scria cu litere roşii îngroşate: “Avantaje garantate”. Cei doi erau îmbrăţişaţi, iar bărbatul era exact cu faţa spre intrare. Alin a rămas perplex ”Nu se poate! Nu după atâţia ani!”. Simtea cum se descompune. Era acelaşi chip sobru. Trecuseră 20 de ani, dar el era sigur. Îi vedea încă privirea rece aţintită spre mama sa. ”Da. Nu încape îndoiala. E mai bătrân, într-adevăr, dar el e!” Cicatricea era încă pe obraz pornind de la ochi până la colţul gurii. Alin abia îşi stăpânea furia. Nici nu se mai gândea la tradarea ei. Cei doi se îndepărtau, iar el privea încă năucit printre literele roşii. Deodată, s-a apropiat recepţionera şi l-a atins pe umăr:
-Domnule Cernătescu. Sunteţi bine?
Când şi-a întors privirea spre ea, recepţionera s-a speriat. Avea ochii reci. Erau negrii şi plini de furie. Cu toate acestea, Alin i-a răspuns foarte calm:
-Nu! N-am nimic. Sunt chiar bine, apoi a zâmbit cinic şi a bătut-o pe umăr pe tânăra ce-l privea speriată. A pornit spre scări şi a început să le urce încet spunându-şi mereu: “După atâţia ani…”.
*
Adina s-a întors pe la ora 2200.El stătea pe scaun, cu luminile stinse. Încă nu se dezbrăcase. A intrat veselă şi a aprins luminile:
-Vai, fir-ar să fie, Alin! Mi-am uitat ochelarii. Ai observat?
Alin a privit absent:
-Da, da! Sunt pe masă, unde i-ai lăsat. Mi-am dat seama prea târziu că i-ai uitat, altfel fugeam după tine să ţi-i dau.
Ea a zâmbit:
-Ei! Nu-i nimic. M-am descurcat eu, apoi l-a privit speriată. Dar ce-i cu tine, dragul meu? Încă nu te-ai schimbat? Ai mâncat ceva?
-Nu-ţi face griji, draga mea! Sunt bine.
Însă privirea îl trăda, iar ea nu suporta să-l vadă aşa, mai ales că era pentru prima dată când îi vedea chipul atât de chinuit, deşi el încerca să zâmbească.
-Dar, spune-mi totuşi, ce ai? S-a întâmplat ceva?
El s-a ridicat, s-a apropiat de ea şi a început să o sărute “Poate e doar un instrument pentru el, poate ea nu poartă nici o vină”, îşi spunea în timp ce o dezbrăca, dar îşi amintea cuvintele ei şi îi sunau atât de tare încât simţea cum i se înfige câte un pumnal, pe rând în inimă: “Normal că pe tine te iubesc, puiul meu diabolic! Mai dă-mi puţin timp, atât îţi cer! Vin mâine seară pe la tine, da?”. Simţea cum îl treceau fiori de furie. A trântit-o pe Adina în pat. Ea l-a privit speriată, în timp ce el îi vorbea absent:
-Te vreau acum, iubito! Te vreau acum, în acest moment, nu mâine, nici poimâine, ci acum! Vreau să fii numai a mea acum!
-Te iubesc, dragul meu!
Ochii ei au început să lăcrimeze, în timp ce-l săruta, iar el, el simţea că o urăşte din ce în ce mai mult.
-Te doresc, Adina! Te doresc atât de mult! îi şoptea el. Aş vrea să cred că spui adevărul, că mă iubeşti cu adevărat!
Ea a suspinat:
-Dar te iubesc!…Te iubesc!…
*
Dimineaţa, Adina s-a trezit singură în pat. Se gândea de ce îi spusese Alin că nu o crede, de ce fusese atât de sobru şi totuşi atât de bun amant. O hotărâre s-a conturat în mintea ei destul de clar “Azi îi spun! Nu-mi pasă că voi muri! Măcar va scăpa el.”. S-a îmbrăcat fără măcar să mănânce si a luat un taxi pana la atelier, nu era insa acolo. „Unde o umbla?”se întreba ea disperată. A început să-l caute peste tot pe unde credea că ar putea fi. Şi-a adus aminte că era o expoziţie în acea zi la ora 1600. S-a uitat la ceas. Era fără un sfert: “Ar putea fi acolo. La urma urmei, pictorul e bun prieten cu el. Dacă mă grăbesc un pic, ajung.”. A luat un taxi şi a ajuns cu cinci minute mai târziu. Cu ajutorul legitimaţiei de ziarist a intrat fără probleme. L-a căutat peste tot, în fiecare colţişor, însă nici urmă de el. Nu era de găsit. În cele din urmă, s-a hotărât să se întoarcă la hotel şi să-l aştepte. Se apropia seara, iar ea era disperată. Lacrimile au început, într-un târziu să-i inunde obrajii, nemiloase. Deja era prea târziu.
*
Alin a ieşit din sediul poliţiei împreună cu prietenul său, Laur:
-Deci, mă ajuţi sau nu?
-Aline, dar eşti sigur de ceea ce ai văzut? Nu cumva te înşeli?
-Laur, te rog frumos!
-Îmi pare rău, doar că trebuia să fiu sigur. Normal că te ajut, dar cu cea de a doua persoană?
-Poţi să o bagi ca amantă, nu?
-Eşti sigur că nu ai nevoie de ajutor?
-Nu!
-Nu te pot face să te răzgândeşti?
-Deloc. Ce mai face soţia ta, Laure?
-Ce să facă, mă? Ea cică mă iubeşte.
-Să nu ai niciodată încredere în femei!
-E o lecţie nou învăţată? Eu ştiam asta de mult.
-Puteai să-mi spui şi mie, a surâs Alin ironic, apoi s-a îndepărtat.
S-a hotărât să se întoarcă la hotel pe jos. A regretat imediat. Începuse ninsoarea. Toate acele amintiri groaznice de pe peron îi reveneau atât de vii încât păreau mai reale decât atunci când se întâmplaseră. Nici nu şi-a dat seama că a ajuns la hotel. S-a oprit în parcarea hotelului, a intrat în masina fără să bage cheile in contact. După jumătate de oră, Adina a ieşit din hotel. Era 1935, sau cel puţin atât arăta ceasul din maşina lui Alin. A intrat grăbită şi speriată în taxi: “Dacă nu merg, îşi va da seama. Nu-mi pasă de mine, dar mai întâi vreau să-l avertizez pe Alin şi dacă nu merg acum va ştii că ceva nu e în regulă şi poate va încerca să-l …Off! Nici nu pot să concep aşa ceva!’’.
Alin a iesit din parcare si a accelerat pentru a putea ajunge taxi-ul din urmă. La un moment dat au oprit, Adina a coborât şi s-a îndreptat spre o casă din apropiere. Era acoperită cu omăt şi fumul ieşea negru şi obosit din horn. A sunat la uşă, apoi a intrat. A coborât şi el după 30 minute, şi-a închis maşina, şi-a pus mănuşile şi a pornit spre uşa. Omătu-i scârţâia sub picioare ca-n acea seară care i se păruse, pe drept motiv, sinistră. Ajuns la uşă, a încerca-o şi spre mirarea lui,era deschisă. “Numai bine! Îmi mai uşurează treaba”. A intrat incet. Nu se auzea nimic. A înaintat şi a constatat că în capătul coridorului era o mică bucătărie. A intrat apoi în cele trei camere pe rând, dar nu a găsit pe nimeni. A urcat scările ce duceau spre ultima cameră. Apropiindu-se, Alin a auzit glasul gros al acelui pe care-l ura cel mai mult pe acest pământ.
-Iar, eu care credeam că nu mă mai iubeşti!
Răspunsul, însă nu venea. Adina stătea sub cel pe care mereu îl urâse şi se gândea la chipul lui hidos. Bine că nu-l privea! Bine că, privirea lui era îndreptată în partea opusă privirii ei. “Doar acum, doar în această seară mai trebuie să rabd. Pentru Alin” gândea ea.
Alin a privit pentru o clipă uşa întredeschisă a camerei, apoi a intrat. Privirile celor doi s-au aţintit asupra lui. Adina l-a împins pe George şi a rămas dezvelită. S-a ghemuit prinzându-şi genunchii cu mâinile şi a început să plângă:
-Alin, te rog, ascultă-mă!
În acel moment, George a vrut să se ridice din pat, dar Alin a scos pistolul şi l-a îndreptat spre el. Acesta a zâmbit ironic:
-Să cred că mă vei împuşca? N-ai curajul necesar, puştiulică! Te voi cresta ca pe mă-ta!
Adina l-a privit speriată pe George, apoi pe Alin:
-Astăzi am vrut să-ţi mărturisesc totul, dar nu te-am găsit şi…
-Taci din gură! s-a răstit Alin la ea, aşa cum nu a făcut-o niciodată, apoi a privit-o cu scârbă. Şi eu care te iubeam!
-Dar Alin … şi Adina a încercat să se ridice din pat.
A îndreptat pistolul spre ea şi a tras un foc. O nimerise fără intenţie direct în inimă. Ochii ei s-au mărit şi privirea ei albastră s-a înseninat. Nu mai avea nimic de ascuns, privirea ei era diferită de cea a mamei lui când aceasta murise. Era resemnată. S-a prăbuşit în pat, colorând instantaneu aşternutul într-un roşu aprins şi a zâmbit. Încă a mai avut puterea să-i spună senină şi fără urmă de regret:
-Te iubesc, Alin!
George a încercat să se ridice profitând de neatenţia lui Alin, dar când să ajungă în dreptul lui, acesta a primit un glonţ în stomac, apoi încă unul, şi încă unul până ce pistolul s-a golit. Sângele s-a împrăştiat în toată camera.
Şi-a întors apoi privirea spre Adina. Chipul ei era frumos, în ciuda celor întâmplate. Din gură îi izvora o şuviţă de sânge. Aceeaşi ochi albaştrii priveau spre el, cuminţi şi împăcaţi. Alin s-a apropiat de ea, s-a aşezat pe pat şi a privit pe fereastra de deasupra capului. Ninsoarea încetase. Cuvintele ei stăruiau în mintea lui: “Te iubesc, Alin!”. S-a întors spre ea cu privirea lui ştearsă de durere, s-a aplecat uşor şi a sărutat-o pe buzele-i calde încă, apoi i-a inchis ochii. O iubea încă şi avea să o iubească pentru totdeauna, la fel cum ea îl iubise pe el. A pornit spre uşă, după ce s-a ridicat uşor din patul plin de sânge: “Prea târziu!”, şi apoi întorcându-se din uşă spre pat: “Şi eu te iubesc, Adina!”
Ajuns în maşină i-a dat telefon prietenului său, Laur:
-Treaba e terminată.
Laur a rămas pentru un minut tăcut ţinând doar receptorul în mănă, apoi a răspuns:
-Îmi poţi da adresa?
-Desigur.



DUPĂ CINCI ANI
Art Galery Exhibition “BLOOD” New York
Abstract painting: Alin Cernătescu
Clădirea era mai impunătoare, iar sala mai largă. Picturile erau aşezate în acelaşi mod bizar, doar una avea o aşezare orizontală. Îşi avea locul în acea sală imensă, astfel încât toate privirile tindeau a se întoarce spre ea. Doi critici americani de pictură abstractă priveau cu entuziasm acea lucrare.
-It seems that there is a man, and ..a woman.
-Yes, they are bouth dead,I guess. Look at those blue eyes! She doesn’t belong near that man, it’s so obvious!
-I supose that they were murdered. At least, that’s how it look’s like. I heard that this painter used real blood in his work.
-I’m wondering who’s blood he used in this one.

generic: iubitule! iubito!


Ma invarteam prin casa. Nu stiam ce sa mai fac. Totul era la locul lui, gatisem pana si mancarea lui preferata. Ceasul era pe biblioteca, il scruntam din priviri din minut in minut, niciodata nu paruse timpul a trece asa greu. Nu ca n-as fi avut incredere in el, eram sigura de reusita lui, doar ca rabdarea nu era punctul meu forte. Mai fugeam la oglinda sa imi asez suvitele ravasite, aranjam dinnou paharele pe masa, florile din vaza. Cand am auzit soneria am tresarit aproape speriata si am alergat intr-un suflet la usa. Era el. Ochii-i erau luminati de bucurie, bucurie ce mi-a inundat intreg sufletul, linistindu-l cu totul. M-a ridicat in brate si a inceput sa ma invarta, usa ramasese deschisa, dar nu imi pasa.
-Felicitari iubitule! i-am spus si i-am aplicat un sarut zambitor si ochii nostrii se iubeau. As fi ramas purtata de bratele lui o viata intreaga si nu mi-ar fi trebuit altceva. M-a lasat jos in cele din urma, sustinandu-ma insa. Stia ca ma ametise.
-Sarbatorim. Am luat vin, am zambit.
M-a privit strangareste:
-Si eu care ma intrebam zilele trecute "de ce ea?" Ma indreptam deja spre masa, m-a ajuns din urma, a luat vinul, l-a desfacut privindu-ma adanc. Era ciudat cum si dupa atata timp imi batea inima frenetic sub privirile lui. Am luat sticla si ma pregateam sa torn in pahare. Ii simteam apropierea. Si-a plimbat mana pe a mea si am turnat impreuna, apoi mi-a soptit un sarut suav pe gat.
-Pentru reusita, i-am spus si am ridicat paharul. Era atat de aproape de mine incat ii auzeam respiratia. Si-a atins paharul de al meu, abia s-a auzit un chinchet surd si mi-a raspuns firesc.
-Pentru noi, iubito! apoi mi-a luat mana si mi-a soptit Sa valsam!
M-am cuibarit la pieptul lui si m-am lasat purtata de ritmul imaginar..

Trecusera mai bine de doi ani. Ma trezeam in fiecare dimineata sa pregatesc repede cafeaua de dragul de a mai schimba cateva vorbe inainte de a merge fiecare la munca. In ultimele luni o sorbea din cateva inghitituri, apoi ma saruta mecanic:
-Fug iubito!
-Servici usor! ii spuneam mereu nesigura daca m-a auzit sau nu in graba lui spre usa.
In primul an nu si-a putut lua concediu. Era la inceput, nu isi permitea asa ceva, in al doilea an mi-a spus ca nu ii poate lasa intr-un moment atat de important, ca au nevoie de el. Eu imi petrecusem concediile acasa la parintii mei. Imi promitea din cand in cand cate un week end impreuna si mai ieseam din oras, dar chiar si atunci telefoanele nu se opreau din a suna, de multe ori era nevoit chiar sa plece, iar daca nu, era atat de obosit incat facea eforturi uriase sa para incantat de cine stie ce lucru, sau peisaj ii aratam. Prieteni nu prea aveam acolo. Cu colegii de munca era aiurea sa tot ies, asa ca imi petreceam majoritatea timpului liber trebaluind prin casa, gatind, ma apucasem sa iau lectii de pian si mai aveam cateva activitati de genul cu care incercam sa imi omor singuratetea, dar ajunsese sa ma copleseasca. Aveam in gand sa discut serios cu el, sa nu se mai amane cum se intampla de fiecare data cand incercam "iubito, nu acum, te rog!sunt obosit. promit ca maine.." si pana sa termine fraza mai suna vreun telefon.
Il asteptam incercand sa imi pun gandurile in ordine, sa imi fac curaj, cand..am auzit usa. Era imposibil, prea devreme sa vina acasa. Nu ma insela privirea, era chiar 18 20. Mi-a luat ceva timp sa ma dezmeticesc. Am iesit sa il intampin. Mi-a zambit si m-a sarutat mecanic. Nu l-am lasat sa se desprinda, mi-am lipit si mai tare buzele de ale lui si l-am sarutat cu toata fiinta mea. M-a desprins de umeri intr-un final si a zambit:
-Ce e cu tine azi? Mi-e o foame de lup.
Era distrat, jovial. L-am privit intens, si-a dat seama ca ceva nu era in regula cu mine.
-Nu poate astepta? Ma gandeam sa iesim azi putin, mergem la un restaurant select, ne tinem de mana, imi povestesti tot.
Nu mai puteam astepta, simteam ca daca aman, am sa trec iarasi cu vederea totul, ca ma voi resemna ca de fiecare data incercand sa ma lupt singura. Stiam insa ca nu mai am puterea.
-Iubitule! Stii de cand nu am mai facut noi dragoste?
Eram inca in hol amandoi.
-De ce esti nedreapta? Stii ca tot ce fac e pentru noi.
-Care noi iubitule? Cand am fost NOI ultima data?
-De ce imi faci asta? Uite! Zilele trecute am vorbit la munca. Anul asta poate imi iau cateva zile libere si mergem unde vrei tu. Voi fi numai al tau.
Am zambit amar. Simteam cum gandurile incep sa mi se descompuna. Auzisem de atatea ori promisiunea asta. Mereu incepea cu poate si se termina cu niciodata.
-Nu te inteleg, serios. Ce ai vrea? Sa imi gasesc un loc de munca banal si sa castig atat cat sa supravietuim? Trebuie sa facem sacrificii. Ai sa vezi ca va fi si mai bine.
Nodul din gat mi se accentuase, mi se facuse un gol in stomac, in suflet. Abia mai puteam respira. Ma simteam goala pe dinnauntru. Lacrimile au inceput sa imi alunece pe obraji, nu le mai puteam stapani pur si simplu.
-Ei, hai iubito! si a incercat sa ma cuprinda in brate, dar mainile mele s-au ridicat instinctual sa ma fereasca.
Nu intelegea, ma simteam desfigurata.
-Uite! Am vrut sa fie o surpriza pentru ziua ta, dar poate reusesc sa te aduc intr-o stare mai buna. Am pus bani de-o parte. Iti iau masina.
Un ras isteric a cuprins toata incaperea. Curgea din mine ca o rafala. Ma privea speriat cu ochii mari. Simteam ca o iau razna.
-Masina..repetam si radeam ca o nebuna.
M-a scuturat de umeri, m-am desprins si am incercat sa imi recapat calmul.
-Masina, ibitule? Ce naiva! Doamne! Ce proasta pot fi! vocea imi prindea variatiuni, nu ma puteam stapani. Eu care visam la o familie, la casa noastra, la un viitor. Pe mine nu ma deranjeaza sa calatoresc cu mijloacele de transport in comun. Pe Mine nu. Ti-ai luat tu masina, e ok, aveam nevoie, mai iesim din praful asta de oras, in plus tu ai nevoie. Dar cat de proasta am putut fi sa nu imi dau seama ca tot ce conteaza e o masina noua?
De data asta nu si-a putut stapani nervii.
-Exagerezi. Nu ma pot intelege cu tine. Orice as incerca nu e bine. Stii ca imi doresc si eu o familie, dar va trebui sa mai asteptam putin. Ce e atat de greu sa intelegi? Tu ai habar ce greu imi e? Crezi ca stau toata ziua pe scaun sa invart la acte?
Incepea sa se invarta totul cu mine. Simteam ca ma prabusesc daca nu ies la aer. Aer..Ce aer? eram privata pana si de aer aici in orasul acesta sufocant.
-Ai dreptate iubitule. Aveam nevoie de o masina. Eram atat de trista incat abia puteam vorbi. Cuvintele iesisera aproape soptite. Noi avem nevoie de o masina..ma indreptam spre iesire simtindu-ma ca un robot, ca si cum picioarele imi paseau mecanic. Am iesit. M-am plimbat. Nu mai stiu nici cat, nici pe unde. Nu vedeam nici oamenii. Probabil se holbau la chipul meu descompus si plin de lacrimi dar nu imi pasa. Se innoptase. Trebuia sa ma intorc. Ma astepta in bucatarie. Cand am intrat mi-a spus calm.
-Azi am fost promovat.
Nu am raspuns. M-am dus in camera, mi-am cautat gentile de voiaj si am inceput sa asez hainele. Era ciudat cat de putine erau, cat de putine lucruri aveam. Intotdeauna imi inchipuisem ca sunt cu mult mai multe. Ma urmase. Statea tacut si ma privea. Am incercat sa ma recompun sa pot vorbi, dar cuvintele au iesit atat de straine, reci, parca nu as fi fost eu.
-Oare cand am incetat sa privim in aceeasi directie?
Nu mi-a raspuns.
M-am ridicat, mi-am prins valizele cu mainile tremurande,
-Adio, iubitule!




Clepsidră

Mă pierd sistematic între azi și ieri, între orele dimineții și pereții goi. Simt în palmă șiragul de perle reci, aveam 3 ani. La bunica mir...