Clepsidră

Mă pierd sistematic între azi și ieri, între orele dimineții și pereții goi. Simt în palmă șiragul de perle reci, aveam 3 ani. La bunica mirosea a tinerețe, iar eu îi purtam toate fustele odată, mă învârteam și dansam cu florile. Avea multe flori bunica și toate îmi erau prietene. Cu ele, alcătuiam în scenete mirajul viitorului. Țeseam intrigi, urlam, plângeam, alergam. Chiar și atunci, mă pierdeam sistematic între ieri și azi.

Și noi

Înșelăciunea poate îmbrăca multe forme...Eu cred când îmi spun că nu îmi pasă, iar tu crezi când îți spui că îți pasă. Atât de bine am învățat să ne mințim pe noi înșine, încât avem convingerea că nu ne greșim cu nimic. Noi doi..avem aceeași viziune, doar ... privim diferit. Tu îți savurezi țigara de dimineață acultând muzică în balcon, eu rămân să visez cu ochii deschiși în liniște. Fiecare este puțin pierdut în lumea lui de temeri, speranțe, vise..dar noi doi, în fond..avem aceeași viziune.

Prezentul

Fericirea este Prezentul.

În drumul nostru de la terasa la care am ieșit cu prietenii si până la mașină, avem în minte planurile pentru a doua zi, pentru ce avem de făcut și cum trebuie să facem. Dar în acest drum de 10 minute, poate 15 sau doar 3, întâlnim Prezentul întruchipat în copilul de 9 ani care stă întins pe iarbă cu privirea spre cer. În jurul lui sunt căței, oameni, însă el atinge cu palmele iarba, pământul, ca într-o comuniune sacră. Apoi Prezentul sare în omul care cântă la ponositul pian din piațetă. Oamenii din jur vorbesc, râd, copilașii aleargă să prindă porumbeii, tramvaiele trec, și cumva totul se transformă in simfonia străzii, un concert gratuit și unic. Deja ochii ni se deschid și îl vedem pretutindeni, în cei doi îndrăgostiți îmbrățișați care ascultă versurile chitaristului trubadur și cred ca sunt cântate doar pentru ei; în statuia vivantă ce îl întruchipează pe Charlie Chaplin, mișcându-se brusc, face un copil să râdă, apoi îi oferă o bombonică.

La patiseria mea preferată, doi tineri atâta au râs de un client, până ce ajunși la casă au făcut aceeși greșeală de care se amuzaseră in prealabil. Am râs toți trei apoi, parcă am fi fost complici, parcă ne cunoșteam și nu exista bariera penibilului.

Mi-am continuat drumul spre mașină aproape dansând. Eu și Prezentul ne ținem de mână ca doi copii jucăuși.

Doar moarte/ Only death

Unghiile-mi innegrite de smoala durerii s-au înfipt în sufletul meu străpungând ușor, până ce picăturile morții s-au prelins pe încheieturile-mi subțiri. 

Ochii îmi sunt reci si goi. 

Trupul mi-e biciuit de neputință.

Ridică-te! Respiră! Închide ochii!

My nails, blackened by the darkness of pain and stuck into my soul are piercing gently.. until the drops of death flow on my wrists.
My eyes are cold and empty.
My body is whipped by lack of power.
Get Up! Breathe! Close your eyes!

greed

When did we became so selfish?

We hide behind our lies until we turn into a lie.

All our dreams of future with ribbons and curly kids began to shatter.

Somewhere, in the crowd we find ourselves, so idiotically zombified.

The thirst of shallowness turned us. 

Blinded by our egos and suspicion, we are driven to madness.

Nothing is pure behind our shady eyes.

So scared of truth, kindness, love.

Still, I am not ashamed to try.

Am vrut să mă întorc de atâtea ori, încât am amorțit în vidul timpului. Privirea mi s-a încleștat pe voi, oameni de sticlă, oameni goi! Nu mai aveți culoare in priviri, forța vorbirii v-a pierit, cuvintele vă usucă gâtul. Sunteți sufocați de învelișul vostru rece, intoxicați de falsitate.

I wanted to come back so many times, until I got numb in the void of time. My gaze clenched upon you, glass people, fade people! You have no color in your eyes, the force of speech has perished, words dried in your throat. You are suffocated by your cold shell, intoxicated of duplicity.

Culori

Iubesc ceea ce sunt când stau întinsă cu ochii spre miracolul cerului. Culeg firicelele de amintire, le împletesc și le așez în cutiuța mea cu aripi de stele. Luna are forma unei frunze și se ânalță. Primăvara mea se ridică spre cer și colorează viața ce-mi zboară spre răsărit. Am sperat ca fericirea mea să bucure suflete, să fie molipsitoare, să lumineze iriși.Vreau să pot înțelege a fii mai mult, să pot cuprinde liniștea în gândul meu, să visez fluturi si flori. Voi fii întreagă.

I love what I am when I lay with my eyes filed with the miracle of the blue sky. I pick up the  memory treads, weave them and place them in my box with wings of stars. The moon has the shape of a leaf and rises as mu spring rises to the sky and colors my life that flies to sunrise. I hoped that my happiness would delight souls, it would be contagious and it would light up eyes. I want to learn to be more, to include peace in my mind, to dream butterflies and flowers. I'll be whole.

Eu..acum, atunci

În cotloanele inimii simţeam că va renaşte viaţa in mine pâlpâind jilav, precum un foc ce fumegă a se stinge si apoi invie cu văpăi, când te aştepţi mai mult să moară. 

Vântul cald adia cu miros de amurg si îmi gâdila umerii vesel, purtâdu-mi gândurile departe. L-am uitat de atâtea ori, l-am ignorat când imi cânta și mi-am ferit mereu obrajii, dar venise momentul să îmi îngădui să simt.

-Ce faci copile? Plângi?

Îmi plimb ochii, mă descopăr uimită…

-Da, plâng. E timpul...

Era ...timpul..

Descopăr, ca o adolescentă ce îşi regăseşte jucăriile prăfuite din copilărie, le zâmbeşte, le înşiră admirativ si prinde curajul copilăriei privindu-le. Pagină cu pagină, jurnalul ingălbenit de vreme deschide și închide capitole. Îmi sărut amintirile: gogoşile pudrate cu vanilie şi dulapul în care imi făcusem propriul lift, pantofii mult prea largi în care mă împiedecam mereu şi toate mărgelele bunicii înşirate la gâtu-mi de copilă, fustele lungi ce mă transformau în ţigăncuşă, ferigile cărora le cântam şi pe care le lăsam să mi se joace în păr zburdalnic. 

Eram atât de vie atunci încât  aș întnde mâna să îmi mângâi pletele.

In the corners of my heart I felt that my life will reborn into me, flickering like a fire that smokes to extinguish and then resurrects into a flame, when you expect more for it to die.

The warm wind blows with the scent of twilight and it mirthfully tickles my shoulders, taking my thoughts away. I have forgotten it so many times, I ignored it when he was singing to me and I always protected my cheeks, but it was time to allow myself to feel.

-What are you doing children? Are you crying?

I roll my eyes, I find myself amazed ...

-Yes, I'm crying. It's time...

It was.. time ..

I discover, as a teenager finds her own dusty childhood toys, she smiles at them, strikes them admirably and takes the courage of a child by looking at them. Page by page, the time yellowed journal opens and closes chapters. I kiss my memories: the vanilla-dusted donuts and the cabinet in which I had made my own elevator, the shoes that were too big and made me fall all the time, all the grandmother's beads tied around my neck, the long skirts that turned me into a gypsy, the ferns that I used to sing to, and let them play in my hair.

I was so alive in my memories back then, I want to reach out my hand and caress my hair.

https://www.youtube.com/watch?v=-EQ6eHeBrhM